De prin casa adunate - talcioc

Duminica ce se apropie facem un targ de vechituri superbe. Va asteptam pe toti care aveti prin dulapuri haine, briz-brizuri, genti, esarfe colorate, jucarii magice, care arata bestial dar nu va mai folosesc. Va asteptam sa le vindeti sau sa le schimbati cu altele.

O sa avem si o stiva de carti de la Adela, care le doneaza, sa faca loc in biblioteca.

O sa avem prajituri si ceai, voie buna, baieti frumosi si fete guralive. Hai.

continue reading...

la sfarsit de anim'est

(google ma anunta despre blogul meu propriu si personal: this page is in romanian. - mirare, stupoare. - da, ma, stiu, me lame! ce naiba sa fac, nu m-am nascut si eu in elvetia, mama ma-sii!)

s-a terminat anim'est, iar aseara am vazut filmuletele premiate, doua ore de filmulete premiate insemnand in capul meu un singur lucru: s-au dat muuulte premii, rait??

bine, am retinut si remarcat:

* un filmulet cu un baiat facut dupa chipul si asemanarea lui pete doherty, never drive a car when you're dead, un melanj absolut simpatic de personaje spooky si intamplari absurde, un fel de familia adams emo in viziunea unui tim burton neamt.

* un videoclip cu animatiile lui plympton, rulz.

* o animatie simpatica, post!, despre un postas care fluiera obsedant pe strazile unui satuc, ale unei mici insule de bucurie naiva. bucuria vine de la el, asa ca el e un fel de inger pazitor al locului. ("locul" e un sat ce calareste stingher o mare de fum si pucioasa, lumea adevarata. lumea adevarata, care va sa zica, e lumea in care postasii NU inventeaza scrisori superbe pentru un pic de fericire in plus.)

* marele castigator, fantoma de la cinema, foloseste cateva artificii interesante. mi-a placut pentru ca nu se ia in serios. e important, mai ales intr-o animatie, sa spui lucruri intr-un fel inedit si sa te joci. e un joc, un vis absurd, un pic kafkian, un pic epsteinian, o bufonerie poate, nici nu pretinzi la sfarsit ca ai pus degetul pe adevar.

a fost un festival la care s-a intamplat, deopotriva, sa ma asez la o coada de 100 de persoane sau sa nu mai prind bilet la o proiectie. concluzie?

it was a good one.

continue reading...

Ponyo printre copii

de cand am fost la ceremonia ceaiului n-am mai experimentat o asa iesire din timp ca aseara. desi nu ma asteptam sa am parte de furnicaturi pe spate, i did.

e genial si absolut fermecator sa vezi un film intr-o sala pliiiina de copii.

copiii au niste reactii care te gadila prin stomac si te fac sa razi si sa dai din picioare si sa te joci cu mainile si sa scoti limba.

si de fapt de asta ne plac tuturor copiii, nu? pentru ca n-au prins pojghita aia groasa a auto-cenzurii, a controlului aberant, a fricii de ras, de plans si de imbratisare. in fapt, ne plac copiii pentru ca au niste reactii adorabile pe care noi, oamenii mari, le ajustam pana ajung deplorabil de artificiale.

in fine, seara de ieri a fost o surpriza, motiv pentru care ma declar indragostita de kinodiseea si sper sa aiba succes si sa mearga multa lume sa se pupe cu copiii, macar imaginar.

aaaa, si ponyo a fost fermecator.

continue reading...

filme pentru copii

Maine incepe KINOdiseea, la cinematograful MTzR si la cinema Gloria. Am vazut ca la cinema Gloria arata foarte frumos, baietii au decorat cu multe culori si texturi, asa cum ar trebui sa fie intr-un loc unde sunt asteptati multi copii.
Programul este aici: http://www.kinodiseea.ro/ro/program-kinodiseea.html
Mi-au fost recomandate The fall (Legende pentru viata), Ponyo, Mia si Migou si inca vreo 3.
Presupun ca toata lumea vrea sa se amestece printre copii si sa se uite la animatii. Eu vreau.

continue reading...

matematiciti, ma!

pentru oamenii pasionati de matematica (recunosc, nu ma numar printre ei, desi cred ca matematica e fascinanta daca ajungi sa o intelegi), ar trebui sa existe un loc ca un silent disco. sa se intalneasca ei acolo si sa le fluture ecuatiile pe langa urechi, sa se inteleaga din sinusuri si cosinusuri si sa se distreze cu bancuri din alea seci, cu teoreme rastalmacite.
pana atunci, am primit un link de la un tanar care e pasionat de matematica. pana se organizeaza un silent disco pentru ei, si-a facut el propriul playground, e un site pe care, de exemplu, demonstreaza el niste.... teoreme sa fie oare? anyways, pentru ca are si talent de pr-ist si poate va ajunge un politician vestit, am zis sa il ajut si eu. pe aici gasiti cu ce se distreaza el: http://www.octavianghergheli.ro/articole.html

desi distractia lui cea mai mare e sa mediteze copii si sa ii faca sa inteleaga cu ce se mananca integralele. eu stiu ca cerealele integrale se mananca neaparat cu muuuult zahar, mi-a aratat cineva acum cateva zile.

asa o fi? aveti asadar copii de meditat, loaze sau olimpici care cauta intelepciunea intr-ale numerelor? pai ce mai asteptati?

continue reading...

Sirnaville

Am vazut un proiect super bestial, care tocmai se coace. O sa avem un festival simpatic langa Sirna, festivalul se numeste Sirnaville si e asa de colorat ca imi vine sa ma mut deja acolo cu cortul, sa-l astept. O sa fie o gramada de activitati, concerte (pe 3 scene), workshopuri, o sa ne dam cu balonul cu aer cald, o sa facem bungee, o sa invatam sa pictam, o sa mancam bun si o sa stam sa povestim in cortul de lounge.

Pana cand dau oamenii drumul la spoturi and stuff si puteti vedea si afisele prin oras, va spun doar atat: 14-16 august, don't make other plans....

continue reading...

seri prin oras

Ziua de ieri a insemnat un film delicios de Tati, o cupa de sampanie (doua, trei... ?) in cinstea sarbatoritului si o cina tarzie in compania unor prieteni noi si vechi. Printre prieteni, Marius Chivu, care mai avea un pic si facea the famous moonwalk langa masa, la cat de frumos a vorbit despre Michael Jackson si la cate detalii de culise a pus pe masa.

La sfarsit am vrut sa mergem sub fereastra lui Leo sa-i cantam Don't stop 'till you get enough sau ceva, dar ne-am cam emotionat cand am ajuns pe strada lui, asa ca am pus decat doua-trei cantece la telefon, cantand si noi, la sfatul lui Marius (era sa zic Michael) in falsetto.

continue reading...

Placebo 2

Placebo au cantat 1 ora si 45, s-au intors de doua ori la bis, iar la sfarsit au facut frumoase reverente publicului. Brian Molko a fost din nou foarte prietenos si, desi frazele lui e prea probabil sa fie clisee, la el sunau destul de emotionant. Cica noi am fost "a fucking amazing audience", cica s-a bucurat sa fie intr-un loc unde se poate fuma pe scena si cica la ei in Marea Britanie libertatea e din ce in ce mai schilodita. Dom'ne, nu stiu ce fuma el acolo si n-are voie la Great Britain, dar mie una mi-ar conveni sa-mi ingradeasca aia libertatile in Hyde Park decat sa am voie sa fumez pe scara rulanta de la metrou Eroii Revolutiei.

Trecand peste cliseele cu "it's great to be back in your beautiful city", baietii au sunat brici la piesele de pe noul album, Battle for the sun, cu mici schimbari incluzand o vioara pe scena. Gagica de la vioara, Fiona Brice, spunea in interviul de pe site-ul oficial ca n-a mai urcat pe scena si ca de-abia asteapta sa experimenteze chestia asta, pentru ca pana acum a lucrat numai "behind the scene". La piesele mai vechi, Every me and every you, Meds, Special K, mi s-a parut ca suna un pic haotic, ca si cum nu le-ar mai fi repetat de ceva timp. O fi fost numai impresia mea, atenuata oricum un pic de bucuria de a auzi ca al doilea bis a fost deschis cu Infrared. E o piesa care m-a vindecat de multe obsesii si ganduri negre, pentru ca exorcizeaza si cele mai adanci resentimente. Una peste alta, a fost foarte bine, usor mai bine ca data trecuta, iar pe alocuri a fost chiar amuzant, ca la faza in care Molko si Olsdal se prezentau reciproc, complimentandu-se "my queen", "my king", "my drag queen".

Aproape fara legatura, mi-am adus aminte in timpul concertului de o faza absolut geniala pe care am vazut-o la Bookfest. Se intampla ca oamenii sa isi sune prietenii de la concerte si sa le puna o bucatica de live, "mama, te las putin sa-l asculti pe Cohen" gen. La o lansare Humanitas cu public mult, cand tocmai povestea Cartarescu ceva de corazon, langa mine a aparut un tip care, dupa ce a tinut telefonul in aer cateva secunde, l-a pus la ureche si a zis: "Ai auzit? E Cartarescu live, ma!"

continue reading...

intamplari

Maine incepe targul de carte Bookfest 2009. Vineri incepe Festivalul de Film Asiatic. Duminica e concert Placebo.
See you around!

continue reading...

Post TIFF

Prolog: Cand ajungi la Cluj la 6 dimineata, nu-ti mai arde de amor cu orasul. Am avut aceeasi reactie de respingere ca prima data, fara sa-mi fi propus vreo atitudine critica. OK, nu imi place Clujul, mi se pare un oras urat, colorat infiorator, cu niste cladiri ex-dragute colorate acum in roz bombon, verde praz, galben pui sau oranj turbat. Ah, chiar m-a lovit chestia asta! Nu ma omor nici dupa clujeni si dupa atitudinea lor extra-mega-chill. Cateodata e nevoie de oameni hiperactivi, mai ales cand astepti un meniu la restaurant si o lingura pentru ciorba.

Filmele: Lucatoni ma pregatise pentru Politist, adjectiv ca pentru un film static, cu cadre luuuuungi, genial. Citisem deja scenariul, insa uitasem finalul. Probabil ca finalul nu m-a lovit in scris asa cum m-a lovit dupa ce am trait filmul si mi-am apropiat personajul. As fi vrut atunci, cand a inceput sa curga genericul de final, ca Porumboiu sa nu fi ofert solutia, sa fi lasat spectatorul sa rezolve dilema morala a personajului, dupa cum il simtise fiecare, apropiindu-se mai mult sau mai putin, crezand sau nu in discernamantul sau in pasiunea lui. Citind a doua zi un interviu cu el in AperiTIFF, am inteles versiunea lui si am acceptat conventia atitudinii decente, mijlocii, a anti-exceptionalului, a filmului despre un om obisnuit. : Din 100 de oameni, unul singur n-ar fi facut flagrantul. Filmul meu e despre ceilalti 99.

Am vazut Anticristul lui von Trier, cu care am experimentat o relatie de love&hate exceptionala, in fine. Nimic nu te lasa fara reactie in filmul ala, si chiar si atunci cand razi, e un ras nervos, ca eliberarea unei tesiuni cu care nu stii ce sa mai faci. Inceputul mi-a placut teribil, sfarsitul mi s-a parut un delir fara cap si coada, un amalgam de senzatii, trairi, elemente mistice, psihologice, violenta, furie, subtil si grotesc in care m-am pierdut exact asa cum te pierzi inr-un vis fara sens, total dement, furios si apasator. Si totusi, asa cum un cosmar de neinteles iti curata un pic creierul, asa si filmul asta o fi exorcizat o parte din demonii lui sau ai nostri.

Mi-a placut foarte mult Hunger (Foamea), un film foarte dur vizual, despre viata catorva membri IRA in inchisoare. Pentru un film atat de violent, are o sensibilitate ascunsa in cateva scene frumoase (cum e scena soldatului care sta ascuns in spatele zidului si plange) care pe mine m-au doborat.

Castigatorul mareui premiu, Nord, nu putea sa nu-mi placa. Seamana atat de mult cu Straight story, unul dintre filmele mele preferate, incat l-am simtit foarte aproape. In plus, nu e usor pentru un film filmat intre zapezi sa transmita atat de multa caldura, sa vorbeasca atat de neafectat despre apropiere, despre povesti, despre intalniri simple. OK, imi plac filmele curate despre povesti simple, incantator de simple.

Petrecerile: Hmmm, hmmm, n-oi fi eu mare amatoare de petreceri. Si asta e! Nu pot sa dansez pe Suie Paparude, sorry. Nici pe muzica tiganeasca. Si nu ma omor dupa aglomerarile umane eterogene, pitzy&fancy. Dar au fost si momente funny, simpatice.

Oamenii: Anamaria Marinca e absolut bestiala, m-am indragostit de ea iremediabil. Radu Muntean a fost de departe cel mai amuzant personaj. Porumboiu e intotdeauna super dulce si inconjurat de o camarilla simpatica. Vasluianu joaca fotbal binisor si, ca orice fotbalist celebru, are o gagica mistoaca. Leo e megaamuzant, iar imitandu-l pe Dorel Visan in honorem Dan Pita e fermecator.

Epilog: TIFF vine la Bucuresti, la MTzR plus others, cu cateva proiectii speciale, al caror program nu e pe link-ul unde credeam eu :))) (tnx, Raul & Luca!)

Masha nu pricepe deloc ce e ala TIFF si de ce n-am strigat dupa ajutor cand m-a rapit.

Later edit: courtesy of Leo, am primit si cateva poze. let's see....

continue reading...

Festivalul Filmului European

...a inceput ieri, cu Gomorra, pe care l-am vazut din randul 4, ceea ce m-a facut sa tresar de cam multe ori si sa am mereu impresia unui pericol iminent aflat in vecinatatea incomoda a tamplei drepte. Filmul mi-a placut, insa as fi vrut sa intru mai mult in povestea fiecaruia dintre personaje, inainte de a le privi moartea. Cum aproape toti mor, poate e mai bine ca nu m-a ajutat nimic sa ma atasez de ei. Altfel as fi suferit, pe langa ca ma simteam amenintata si urmarita de niste kalashnikoave si ce-or mai fi fost.

Programul festivalului e foarte generos, mi-au fost recomandate cel putin 20 de filme tari. Am incredere in selectia lui als, asa ca o sa merg pe mana lui si pe mana lui Lucatoni, care mi-a insemnat cu stelute rosii toate filmele pe care trebuie sa le vad.

Luca recomanda cel mai abitir Acasa si Plajele lui Agnes.

Program aici: http://www.festivalulfilmuluieuropean.ro/index.php?id2=20090003

continue reading...

Familista noastra mica

Pana acum vreun an, uram porumbeii. Pentru ca faceau mizerie si pentru ca imi umpleau bucataria de fulgi, nu-i suportam cu precadere pe cei aciuati pe blocul meu, dar prin extensie ii detestam pe toti.

Intr-o zi, un porumbel a ramas blocat in balconasul meu de sticla de la bucatarie si nu mai stia sa iasa de acolo. Eu m-am speriat de el, captiv intr-o inchisoare de sticla, el s-a speriat de mine, aparuta pe neasteptate in propria-mi bucatarie. Nu el m-a facut sa imi fie simpatici porumbeii, pe el l-am eliberat doar. Conditionat, adica i-am zis "Parol, sa nu te mai apropii!".

Prietenii lui, care se bulucisera la gardul inchisorii, cautand o solutie salvatoare, m-au impresionat. Stateau toti acolo, uguind ingrijorati, fara sa le treaca macar prin gand sa-si lase balta amicul patit. Mi-a placut de ei, cum stateau saracii si-si bateau capsorul ca oare ce sa facem noi acum, pe unde sa-l scoatem p-asta?

Luni am venit la birou fara a astepta ceva deosebit. Peste uichend geamurile noastre stau larg deschise, ca ne place aerul de primavara. Uite cine a venit la noi si s-a aciuat, impreuna cu oul ei mic si alb:

She's a good mom! Nu si-a abandonat cuibul, chiar si dupa ce si-a dat seama ca in camera aia, ieri pustie, lucreaza niste oameni. Mai intai timida, apoi din ce in ce mai resemnata, s-a obisnuit sa cloceasca la un metru si ceva de un cap uman.

Isn't she niiiiiice?.........

continue reading...

Scurtmetraje, femei, talent. Mandrie.

Am vazut azi sase scurtmetraje facute de trei regizoare tinere, Raluca Mirescu, Iulia Rugina si Adina Pintilie, la cinematograful MTzR.

Buna Cristina! Pa Cristina a fost primul dintre ele care m-a atins, pentru ca am vazut in sfarsit o poveste frumoasa, colorata, sensibila si optimista intr-un film romanesc scurt. De fapt, va spun drept, m-am cam saturat de scurtmetrajele care imi povestesc mie ce nasoala e viata in Romania, cum trebuie sa stii sa-ti faci loc, cum e plin de mitocani si de oameni cenusii sau prost crescuti, cat de saraci suntem cu totii si cat de acre sunt secretarele si vanzatoarele.

Buna Cristina! Pa Cristina e povestea unei fetite indragostite, care inunda ecranul cu optimism si energie. E o poveste delicata, filmata frumos, luminoasa. Curata.

Peste zambetul asta lat pe care il pastram amintire de la Cristina Iuliei a venit perfect Balastiera Adinei Pintilie, despre care spun fara retineri ca e cel mai frumos scurtmetraj romanesc pe care l-am vazut. Este o poveste fara cuvinte care spune o mie de lucruri. Chitibusara din mine nu a gasit nimic de reprosat acestei povesti despre singuratate - sau insingurare? - sau despre perseverenta sau despre prietenie sau despre visare sau despre prizonierat sau despre libertate sau despre zbor sau despre orice iti trece prin cap cand nu ai fragilele astea de cuvinte la indemana, sa te ajute sau sa te limiteze, dupa caz.

Si daca pare o mare plictiseala un scurtmetraj de 20 de minute in care nimeni nu rosteste un cuvant, va asigur ca nu e, ca il traiesti cu sufletul la gura si ca ajungi la un moment dat la un asa nivel de intimitate cu imaginea, incat orice cuvant, orice rostire ti s-ar parea o impietate, un zgomot inutil care ar distruge vraja.

Documentarul care a urmat, Nu te supara, dar... e impresionant, curat si complicat. I-am reprosat in gand ca i-a dezbracat pe oamenii aia la propriu, ei neavand discernamant sa isi ceara dreptul la intimitate. In rest, e un documentar puternic despre oameni din alta lume, o lume de care nu ne pasa si de care nici nu vrem sa stim. Oligofrenie, schizofrenie sunt cuvinte din dictionar cu care majoritatea dintre noi n-au avut de-a face mai mult decat atat, de pe ecranul unde subiectii stau cuminti si... interesanti. Fuck that! E o lume cumplita, cat de confortabil e sa o ignori! O vedem intr-un documentar si uitam in cateva zile ca pe lume sunt oameni care de 40 de ani muta pietre, maniacal, minut de minut, inutil si exasperant de trist.

continue reading...

Constantin si Elena - despre comori afective

Constantin si Elena este documentarul lui Andrei Dascalescu, ...

Inceputul asta de fraza asta sufera de un cusur major. Numele lui Andrei, altfel legitim infipt acolo, se poate (parca la fel de legitim) indeparta, pentru a pune in loc alt nume. La sesiunea de Q&A, Andrei spunea ca multi oameni si-au regasit in povestea asta bunicii.

Probabil de aceea e povestea asta atat de emotionanta, pentru ca vorbeste despre bunici, ori bunicii sunt intotdeauna inconjurati de o aura pe care nimeni n-o va dobandi vreodata, ca parinte. Bunicii sunt oamenii aia dragi pe care nu-i vei avea langa tine indeajuns de mult timp, care se bucura, rad si plang, la fiecare revedere, care nu au orgolii, pretentii si norme, care te apara si se indoaie dupa statura ta, pentru a ramane acolo dupa ce vei fi crescut.

M-am bucurat pentru Andrei, caci a facut un film atat de cald, atat de vibrant; m-am intristat pentru mine; ce incercare sa vad un asemenea film intr-o vineri, la fix 5 saptamani dupa ce bunica mea a plecat dupa omul ei! Eu n-am sa mai apuc vreodata sa fac un film "Tudor si Maria", dar sora mea a construit in timpul vietii lor arborele nostru genealogic, care imi pare acum, dupa ce am vazut filmul asta, o comoara afectiva imensa.

E ciudat sa vezi un film despre bunicii altuia si sa descoperi o lectie de iubire, in conditiile in care credeai ca bunicii proprii sunt cea mai frumoasa lectie de iubire pe care ai intalnit-o aievea.

Pentru povestea de iubire, pentru naivitatea si stralucirea personajelor principale, dar mai ales pentru optimismul pe care ti-l arunca in fata subtil, fara a-l declara, Constantin si Elena este un documentar emotionant. E mare lucru sa simti ca un om e fericit fara sa-l auzi spunand asta, iar aici fericirea aia mica, fericirea marunta a fiecarei zile, simpla si colorata, trece de ecran, aproape materiala. Intalnesti doi oameni care vorbesc despre batranete, despre moarte si singuratate cu umor, in versuri sau cantand impreuna (cati dintre noi au avut ocazia sa vada bunicii cantand impreuna?? bunica mea canta cat eram copil, pe limba ei, cantece populare bulgaresti, dar singura; si nici n-a cantat toata viata).

Pentru ca e un spectacol atat de rar, nu pot decat sa cred, nestiind, ca doi oameni care isi petrec timpul cantand trebuie ca au descoperit alchimia complicata, ritualica, repetitiva ca orice mantra, a micii fericiri.

Frumos.

continue reading...

Despre Next

Mi-a placut la Next, desi ieri, in ultima zi de proiectii, ma simteam ca dupa o saptamana de trasee montane. A fost greu, mai ales ca petrecerile s-au intins pentru noi pana spre 5 dimineata, transformandu-se in aventuri urbane cu tot soiul de povesti, cunostinte si stari. Mi-a placut mai ales petrecerea de sambata, care a inceput furtunos cu Nightlosers si s-a terminat intr-o chilluiala de ora 5 dimineata.

Dintre filme, preferatul meu a fost Two birds, care a si luat premiul pentru regie. Are un sfarsit naucitor, sensibil si foarte frumos. Castigatorul marelui premiu, Imn, pe care inainte de premiere il vazusem pe bucati, ratand mijlocul, a fost si dupa gustul meu cel mai bun film, desi un pic cam lung. Sfarsitul insa e frumos ca o poezie simpla, fara exagerari si ingrosati inutile. Imi place teribil scena in care ea refuza sa iasa din baie, dupa ce tocmai aflase ca e insarcinata. Argumentul ei, ca acum, stiind ca e insarcinata, nu poate sa lase un strain sa fie prima persoana care o vede, mi se pare foarte subtil, delicat. Al treilea preferat al meu, Taxi Wala, a luat o mentiune speciala. Celelalte filme premiate nu mi-au spus nimic, nu mi-au transmis nici o emotie, desi n-au fost neaparat rele.

Emotia cea mai mare mi-a transmis-o scurtul filmulet cu Cristian Nemescu si Andrei Toncu, dupa care plangea toata lumea, iar eu plangeam fiindca erau copii si erau amandoi foarte cuminti si frumosi si talentati, ceea ce nu se gaseste pe toate drumurile.

Imi place festivalul asta pentru atmosfera lui, dar mai ales pentru ca e un festival dedicat unor oameni care au murit stupid si pe care altfel i-am fi uitat un pic mai repede. Poate asta e motivul pentru care are o energie speciala, pentru care oamenii aplauda si se bucura, se simt bine si zambesc foarte mult.

continue reading...

alienati

Ieri l-am revazut pe Camil, un baiat de varsta nedefinita, cu un usor handicap psihic.

Nu.

Ieri l-am revazut pe Camil, vizitandu-mi sora si implicit cartierul copilariei. Camil este cel mai sociabil si mai celebru personaj din cartierul Panduri. Cale de cateva zeci de blocuri, cale de cateva strazi, Camil cunoaste pe toata lumea, Camil saluta pe toata lumea, cu un zambet lat cat toata fata. Toata lumea il cunoaste si il saluta, ca pe un copil simpatic, desi el are, poate, peste 35 de ani.

Camil nu m-a mai vazut de cativa ani, de cand ne intalneam pe strazile copilariei si eu fugeam aproape de fiecare data de el, fiindca stiam ca are chef de socializare prelungita si stiind ca ma va conduce, invariabil, pana la intrarea in scara. M-a recunoscut dupa atatia ani, asa cum recunoaste fiecare chip al cartierului, fiecare om pe care l-a vazut si cu care, neaparat, a intrat in vorba.

Cum se face ca un om cu minte de copil recunoaste atatea sute de chipuri, localizandu-le precis cu adresa si viata lor? M-a intrebat, recunoscandu-ma cu acelasi zambet urias, daca m-am mutat. M-am mutat. Mi-a zambit trist. Sunt eu o bucata din puzzle-ul precis pe care si l-a construit el pentru a se ancora intr-o lume pe care altfel n-o intelege mai deloc? Asta n-o voi sti niciodata, asa cum nu stiu si nici nu pot aprecia care este varsta lui fizica.

Ce stiu sigur e ca am ajuns acum, dupa ani si ani, sa-l consider cel mai putin alienat social om pe care il cunosc. Intr-o lume in care ne temem de apropieri bruste, de intruziuni si de politeturi intime, el reactioneaza ca un om liber de complexe, de frustrari si de inhibitii.

Asa se spune ca fac americanii, cu o usurinta fantastica, socializarea de cartier, barfa cu vanzatoarea de la bacanie si vizitele cu un vraf de casete video si trei pungi de floricele, prin vecini. Toti cei care au fost in America s-au intors de acolo cu o mare uimire: americanii sunt amabili si prietenosi, se opresc sa te intrebe de sanatate si sa te conduca unde ai nevoie sa ajungi.

Mai am un amic care socializeaza la fel de usor, cu oricine, oricand. Intrand cu el intr-un club, l-am vazut oprindu-se la fiecare al treilea om pentru a schimba cateva cuvinte si pentru a saluta. Dupa ce i-ai intins mana sa faci cunostinta cu el, poti fi sigur ca te va saruta la despartire si ca te va saluta entuziast la urmatoarea revedere, fie ca asta se va petrece maine sau peste 2 ani. De varsta cu sora mea, care ne considera alienati social de regimuri totalitare care au sters pe jos cu deschiderea noastra catre lume, amicul asta si-a petrecut copilaria la New York.

Rezulta ca cele doua exceptii ale alienarii noastre sociale, chiar daca putin reprezentative din punct de vedere statistic, sunt:

- un barbat cu probleme psihice

si

- un pusti roman, crescut in America.

Normal.

continue reading...

in ritm de haiku

Chiar scrisesem ceva despre japonezi zilele trecute.

Intamplarea m-a luat prin surprindere. Ascultasem de cateva ori un domn de la Institutul Cultural Japonez povestind despre un alt ritm, un ritm cu care noi, europenii, n-avem absolut nimic de-a face. Ieri stiam ca o sa ma uit, pret de 20 de minute, la o demonstratie de ceremonia ceaiului. Nimic mai mult.

exista in viata fiecarui om cel putin o repriza de 20 de minute care trec altfel.

Probabil, pentru microbisti, sfarsitul meciului cu Suedia din sferturile Cupei Mondiale, decis la 11 metri, a trecut cel mai greu. Probabil ca au fost cele mai lungi 20 de minute din viata fiecarui impatimit.
Exista probabil oameni pe care un chip anume, un zambet anume, i-a transportat intr-o alta curgere, intr-o curgere a unui timp fara sunet, pe mute.
Unele femei au trait cele mai lungi 20 de minute, 30, ore intregi, aducand copii pe lume.
Sunt oameni pe care anuntul unei morti i-a pironit definitiv si iremediabil intr-un timp care, de acolo inainte, aproape ca nici nu mai curge.

Pentru mine a inceput doar ca un spectacol. Trei japoneze desculte, imbracate in timpul tarii lor, intorcand pe toate partile obiecte ritualice, atat de neinsemnate pentru profana de mine. A te inclina in fata unei cesti de ceai, in semn de respect pentru dragostea in care a fost zamislita, a dansa in aer in gesturi care multiplica timpul in zeci de unitati de masura, toate astea imi sunt straine, mie, grabita. Mie, care rad cu capul dat pe spate, privitul in pamant mi-este strain de generatii intregi. In ce metropola ati mai vazut femei care privesc in pamant si se misca prin plutire, intr-un ritm care absoarbe miscarile? In ce oras industrial ati vazut oameni care, atunci cand e o problema urgenta de rezolvat, pun capul in piept si dorm un pic, sa ocoleasca stresul? Cat de straniu suna fie si ideea asta in fata inboxului meu cu zeci de mesaje!

Si totusi, au fost acelea, cele mai lungi 20 de minute, impartite in secunde de gesturi.

continue reading...

Urbane

E inflatie de evenimente culturale in Bucuresti. Nu mai stii la ce festival de film sa mergi, mai ales daca fiecare se desfasoara in 7 sali diferite. Nu mai stii la ce petrecere, la ce concert. Acum doi ani niste amici mi se plangeau ca in Bucuresti nu se intampla nimic, ca la Londraaaa..... si la Berliiiin....

Uite, ca se intampla. Vineri seara a fost Future Shorts, dupa care eu m-am delectat cu TRG si MC Bean. Sambata iar club, iar filme, de data asta Festivalul de Film Documentar. Dupa care tur prin oras: Control, Traian 42, Ota. Unde sa te opresti? Ne-am plimbat cu masina, intr-o noapte bucuresteana cu umor si parfum de primavara. Imi place Bucurestiul in noptile de sambata, mai ales cand prietenii mei au chef de plimbari intre cluburi.

Lucatoni ma anunta azi, dupa doua documentare, ca urmeaza B-est. De luni, alte filme, alte distractii, dintre care imi recomanda un Gondry senzational. Il recomand si eu mai departe, caci Gondry nu poate decat sa fie bine.

http://www.imdb.com/title/tt0976060/

Si pentru ca orasul a prins viata si intra, pe deasupra, in primavara, cu soare, filme si muzica, ne vedem prin oras. Sper sa infloreasca magnoliile cat de curand, sa miroasa frumos efervescenta asta curioasa.

continue reading...

iar am umblat creanga

la Future Shorts, cu Georgenica, singura careia nu i-a fost frica de oamenii de la tilllate. eu m-am obisnuit deja, e a doua oara in cateva zile cand ma prind in club si ma trag in poza. cred ca ar trebui sa mai stau acasa, sa mai pun si eu mana pe carte, na, ca-mi aduc aminte cum ma boscorodea tata. de mica am umblat creanga.

continue reading...

elin, latin, român, turc

Am un profesor care vorbeşte despre retorică şi despre morală ca şi cum ar vorbi despre sarmale. E un limbaj atât de simplu pentru acest domn precum sunt cuvintele bisilabice pentru copiii de grădiniţă.
Ieri m-a bulversat cu diferenţa între "etică" şi "morală", ale căror sensuri s-au distorsionat prin extensie, etc, etc, după care m-a întrebat dacă discursul e real? Cunoaşterea e reală? Am zis da, nu, privind în tavan. Discuţia s-ar întinde peste timp ca un fir de aur şi mai avem treabă azi.

Mucalit, cred că a înţeles ca timpul zgârie realitatea mai mult decât dialogul.

Aceste discuţii metafizice, în care s-au strecurat povestiri despre Pythia, Democrit şi Socrate, nu m-au amuzat atât de mult precum m-a amuzat amintirea primei întâlniri cu acest domn.
Se face ca stătea la o masă lungă împreună cu alţi profesori, într-o sală de examinare. Complet neinteresat de discuţiile anoste, mai fuma câte o ţigară, privind vrăbiile pe geam. Apropiată fiind ora mesei, un cap s-a aplecat şi l-a întrebat în şoaptă dacă vrea shaorma. Ochii i s-au aprins brusc, ca pentru o neaşteptată techne, şi a întrebat fremătător descoperind nemaivăzutul: "Shaorma? Ce draci e aia?"

continue reading...