Chiar scrisesem ceva despre japonezi zilele trecute.
Intamplarea m-a luat prin surprindere. Ascultasem de cateva ori un domn de la Institutul Cultural Japonez povestind despre un alt ritm, un ritm cu care noi, europenii, n-avem absolut nimic de-a face. Ieri stiam ca o sa ma uit, pret de 20 de minute, la o demonstratie de ceremonia ceaiului. Nimic mai mult.
exista in viata fiecarui om cel putin o repriza de 20 de minute care trec altfel.
Probabil, pentru microbisti, sfarsitul meciului cu Suedia din sferturile Cupei Mondiale, decis la 11 metri, a trecut cel mai greu. Probabil ca au fost cele mai lungi 20 de minute din viata fiecarui impatimit.
Exista probabil oameni pe care un chip anume, un zambet anume, i-a transportat intr-o alta curgere, intr-o curgere a unui timp fara sunet, pe mute.
Unele femei au trait cele mai lungi 20 de minute, 30, ore intregi, aducand copii pe lume.
Sunt oameni pe care anuntul unei morti i-a pironit definitiv si iremediabil intr-un timp care, de acolo inainte, aproape ca nici nu mai curge.
Pentru mine a inceput doar ca un spectacol. Trei japoneze desculte, imbracate in timpul tarii lor, intorcand pe toate partile obiecte ritualice, atat de neinsemnate pentru profana de mine. A te inclina in fata unei cesti de ceai, in semn de respect pentru dragostea in care a fost zamislita, a dansa in aer in gesturi care multiplica timpul in zeci de unitati de masura, toate astea imi sunt straine, mie, grabita. Mie, care rad cu capul dat pe spate, privitul in pamant mi-este strain de generatii intregi. In ce metropola ati mai vazut femei care privesc in pamant si se misca prin plutire, intr-un ritm care absoarbe miscarile? In ce oras industrial ati vazut oameni care, atunci cand e o problema urgenta de rezolvat, pun capul in piept si dorm un pic, sa ocoleasca stresul? Cat de straniu suna fie si ideea asta in fata inboxului meu cu zeci de mesaje!
exista in viata fiecarui om cel putin o repriza de 20 de minute care trec altfel.
Probabil, pentru microbisti, sfarsitul meciului cu Suedia din sferturile Cupei Mondiale, decis la 11 metri, a trecut cel mai greu. Probabil ca au fost cele mai lungi 20 de minute din viata fiecarui impatimit.
Exista probabil oameni pe care un chip anume, un zambet anume, i-a transportat intr-o alta curgere, intr-o curgere a unui timp fara sunet, pe mute.
Unele femei au trait cele mai lungi 20 de minute, 30, ore intregi, aducand copii pe lume.
Sunt oameni pe care anuntul unei morti i-a pironit definitiv si iremediabil intr-un timp care, de acolo inainte, aproape ca nici nu mai curge.
Pentru mine a inceput doar ca un spectacol. Trei japoneze desculte, imbracate in timpul tarii lor, intorcand pe toate partile obiecte ritualice, atat de neinsemnate pentru profana de mine. A te inclina in fata unei cesti de ceai, in semn de respect pentru dragostea in care a fost zamislita, a dansa in aer in gesturi care multiplica timpul in zeci de unitati de masura, toate astea imi sunt straine, mie, grabita. Mie, care rad cu capul dat pe spate, privitul in pamant mi-este strain de generatii intregi. In ce metropola ati mai vazut femei care privesc in pamant si se misca prin plutire, intr-un ritm care absoarbe miscarile? In ce oras industrial ati vazut oameni care, atunci cand e o problema urgenta de rezolvat, pun capul in piept si dorm un pic, sa ocoleasca stresul? Cat de straniu suna fie si ideea asta in fata inboxului meu cu zeci de mesaje!
Si totusi, au fost acelea, cele mai lungi 20 de minute, impartite in secunde de gesturi.
No comments:
Post a Comment