Familista noastra mica

Pana acum vreun an, uram porumbeii. Pentru ca faceau mizerie si pentru ca imi umpleau bucataria de fulgi, nu-i suportam cu precadere pe cei aciuati pe blocul meu, dar prin extensie ii detestam pe toti.

Intr-o zi, un porumbel a ramas blocat in balconasul meu de sticla de la bucatarie si nu mai stia sa iasa de acolo. Eu m-am speriat de el, captiv intr-o inchisoare de sticla, el s-a speriat de mine, aparuta pe neasteptate in propria-mi bucatarie. Nu el m-a facut sa imi fie simpatici porumbeii, pe el l-am eliberat doar. Conditionat, adica i-am zis "Parol, sa nu te mai apropii!".

Prietenii lui, care se bulucisera la gardul inchisorii, cautand o solutie salvatoare, m-au impresionat. Stateau toti acolo, uguind ingrijorati, fara sa le treaca macar prin gand sa-si lase balta amicul patit. Mi-a placut de ei, cum stateau saracii si-si bateau capsorul ca oare ce sa facem noi acum, pe unde sa-l scoatem p-asta?

Luni am venit la birou fara a astepta ceva deosebit. Peste uichend geamurile noastre stau larg deschise, ca ne place aerul de primavara. Uite cine a venit la noi si s-a aciuat, impreuna cu oul ei mic si alb:

She's a good mom! Nu si-a abandonat cuibul, chiar si dupa ce si-a dat seama ca in camera aia, ieri pustie, lucreaza niste oameni. Mai intai timida, apoi din ce in ce mai resemnata, s-a obisnuit sa cloceasca la un metru si ceva de un cap uman.

Isn't she niiiiiice?.........