Post TIFF

Prolog: Cand ajungi la Cluj la 6 dimineata, nu-ti mai arde de amor cu orasul. Am avut aceeasi reactie de respingere ca prima data, fara sa-mi fi propus vreo atitudine critica. OK, nu imi place Clujul, mi se pare un oras urat, colorat infiorator, cu niste cladiri ex-dragute colorate acum in roz bombon, verde praz, galben pui sau oranj turbat. Ah, chiar m-a lovit chestia asta! Nu ma omor nici dupa clujeni si dupa atitudinea lor extra-mega-chill. Cateodata e nevoie de oameni hiperactivi, mai ales cand astepti un meniu la restaurant si o lingura pentru ciorba.

Filmele: Lucatoni ma pregatise pentru Politist, adjectiv ca pentru un film static, cu cadre luuuuungi, genial. Citisem deja scenariul, insa uitasem finalul. Probabil ca finalul nu m-a lovit in scris asa cum m-a lovit dupa ce am trait filmul si mi-am apropiat personajul. As fi vrut atunci, cand a inceput sa curga genericul de final, ca Porumboiu sa nu fi ofert solutia, sa fi lasat spectatorul sa rezolve dilema morala a personajului, dupa cum il simtise fiecare, apropiindu-se mai mult sau mai putin, crezand sau nu in discernamantul sau in pasiunea lui. Citind a doua zi un interviu cu el in AperiTIFF, am inteles versiunea lui si am acceptat conventia atitudinii decente, mijlocii, a anti-exceptionalului, a filmului despre un om obisnuit. : Din 100 de oameni, unul singur n-ar fi facut flagrantul. Filmul meu e despre ceilalti 99.

Am vazut Anticristul lui von Trier, cu care am experimentat o relatie de love&hate exceptionala, in fine. Nimic nu te lasa fara reactie in filmul ala, si chiar si atunci cand razi, e un ras nervos, ca eliberarea unei tesiuni cu care nu stii ce sa mai faci. Inceputul mi-a placut teribil, sfarsitul mi s-a parut un delir fara cap si coada, un amalgam de senzatii, trairi, elemente mistice, psihologice, violenta, furie, subtil si grotesc in care m-am pierdut exact asa cum te pierzi inr-un vis fara sens, total dement, furios si apasator. Si totusi, asa cum un cosmar de neinteles iti curata un pic creierul, asa si filmul asta o fi exorcizat o parte din demonii lui sau ai nostri.

Mi-a placut foarte mult Hunger (Foamea), un film foarte dur vizual, despre viata catorva membri IRA in inchisoare. Pentru un film atat de violent, are o sensibilitate ascunsa in cateva scene frumoase (cum e scena soldatului care sta ascuns in spatele zidului si plange) care pe mine m-au doborat.

Castigatorul mareui premiu, Nord, nu putea sa nu-mi placa. Seamana atat de mult cu Straight story, unul dintre filmele mele preferate, incat l-am simtit foarte aproape. In plus, nu e usor pentru un film filmat intre zapezi sa transmita atat de multa caldura, sa vorbeasca atat de neafectat despre apropiere, despre povesti, despre intalniri simple. OK, imi plac filmele curate despre povesti simple, incantator de simple.

Petrecerile: Hmmm, hmmm, n-oi fi eu mare amatoare de petreceri. Si asta e! Nu pot sa dansez pe Suie Paparude, sorry. Nici pe muzica tiganeasca. Si nu ma omor dupa aglomerarile umane eterogene, pitzy&fancy. Dar au fost si momente funny, simpatice.

Oamenii: Anamaria Marinca e absolut bestiala, m-am indragostit de ea iremediabil. Radu Muntean a fost de departe cel mai amuzant personaj. Porumboiu e intotdeauna super dulce si inconjurat de o camarilla simpatica. Vasluianu joaca fotbal binisor si, ca orice fotbalist celebru, are o gagica mistoaca. Leo e megaamuzant, iar imitandu-l pe Dorel Visan in honorem Dan Pita e fermecator.

Epilog: TIFF vine la Bucuresti, la MTzR plus others, cu cateva proiectii speciale, al caror program nu e pe link-ul unde credeam eu :))) (tnx, Raul & Luca!)

Masha nu pricepe deloc ce e ala TIFF si de ce n-am strigat dupa ajutor cand m-a rapit.

Later edit: courtesy of Leo, am primit si cateva poze. let's see....