01 April 2009

alienati

Ieri l-am revazut pe Camil, un baiat de varsta nedefinita, cu un usor handicap psihic.
Nu.

Ieri l-am revazut pe Camil, vizitandu-mi sora si implicit cartierul copilariei. Camil este cel mai sociabil si mai celebru personaj din cartierul Panduri. Cale de cateva zeci de blocuri, cale de cateva strazi, Camil cunoaste pe toata lumea, Camil saluta pe toata lumea, cu un zambet lat cat toata fata. Toata lumea il cunoaste si il saluta, ca pe un copil simpatic, desi el are, poate, peste 35 de ani.
Camil nu m-a mai vazut de cativa ani, de cand ne intalneam pe strazile copilariei si eu fugeam aproape de fiecare data de el, fiindca stiam ca are chef de socializare prelungita si stiind ca ma va conduce, invariabil, pana la intrarea in scara. M-a recunoscut dupa atatia ani, asa cum recunoaste fiecare chip al cartierului, fiecare om pe care l-a vazut si cu care, neaparat, a intrat in vorba.
Cum se face ca un om cu minte de copil recunoaste atatea sute de chipuri, localizandu-le precis cu adresa si viata lor? M-a intrebat, recunoscandu-ma cu acelasi zambet urias, daca m-am mutat. M-am mutat. Mi-a zambit trist. Sunt eu o bucata din puzzle-ul precis pe care si l-a construit el pentru a se ancora intr-o lume pe care altfel n-o intelege mai deloc? Asta n-o voi sti niciodata, asa cum nu stiu si nici nu pot aprecia care este varsta lui fizica.
Ce stiu sigur e ca am ajuns acum, dupa ani si ani, sa-l consider cel mai putin alienat social om pe care il cunosc. Intr-o lume in care ne temem de apropieri bruste, de intruziuni si de politeturi intime, el reactioneaza ca un om liber de complexe, de frustrari si de inhibitii.

Asa se spune ca fac americanii, cu o usurinta fantastica, socializarea de cartier, barfa cu vanzatoarea de la bacanie si vizitele cu un vraf de casete video si trei pungi de floricele, prin vecini. Toti cei care au fost in America s-au intors de acolo cu o mare uimire: americanii sunt amabili si prietenosi, se opresc sa te intrebe de sanatate si sa te conduca unde ai nevoie sa ajungi.

Mai am un amic care socializeaza la fel de usor, cu oricine, oricand. Intrand cu el intr-un club, l-am vazut oprindu-se la fiecare al treilea om pentru a schimba cateva cuvinte si pentru a saluta. Dupa ce i-ai intins mana sa faci cunostinta cu el, poti fi sigur ca te va saruta la despartire si ca te va saluta entuziast la urmatoarea revedere, fie ca asta se va petrece maine sau peste 2 ani. De varsta cu sora mea, care ne considera alienati social de regimuri totalitare care au sters pe jos cu deschiderea noastra catre lume, amicul asta si-a petrecut copilaria la New York.

Rezulta ca cele doua exceptii ale alienarii noastre sociale, chiar daca putin reprezentative din punct de vedere statistic, sunt:
- un barbat cu probleme psihice
si
- un pusti roman, crescut in America.
Normal.

6 comments:

Luci@N said...

şi teama ne aruncă în solitudine.

Marius said...

E o stare care ar trebui sa fie una de normalitate. Homo socialis

Ramona said...

off, homo socialis asta se transforma, incet-incet, in acei hikikomori din filmul "Tokyo!", oamenii aia care traiesc izolati, fiecare in casa lui.

Luci@N said...

hei,înţeleg c-ai ajuns la "Tokyo",până la urmă.

maskin said...

mi-a placut postul.

E o diferenta subtila intre modul de socializare al occidentalilor (in special al americanilor si englezilor) si acela al romanilor. Occidentalii sunt extrem de deschisi la primul contact: iti zambesc, sunt amabili, te ajuta cu indicatii, etc, DAR daca faci cel mai mic pas spre intimitatea lor (sa discuti chestiuni private, despre viata lor, de exemplu) te resping imediat si-ti indica rapid si ferm pana unde e limita. Noi, romanii, suntem cu mult mai circumspecti la aceste contacte initiale (nu prea zambim, ne uitam cam chioras la orice "solicitator" de orice) INSA odata ce "strainul" a trecut de acest obstacol (al "testului de noutate") aproape ca devine membru al familiei. Pana la urma e o chestiune de superficialitate sau de o politicoasa superficialitate. Din fericire, macar la acest capitol, noi romanii suntem ceva mai castigati (pentru ca nu dam dovada de respectiva politicoasa superficialitate)

Ramona said...

sa stii ca m-am gandit si eu la asta si cred ca e si un pic de prejudecata aici. am 3 prieteni in Berlin care sunt foarte legati intre ei, mai tare decat daca ar fi frati. prietenia aia adevarata, chimica, foarte intima, exista si in America si in Germania, nu doar in Romania. noi romanii avem impresia ca suntem forte deschisi, pentru ca e de ajuns sa vedem pe cineva de trei ori ca sa fim in stare sa-i povestim cum ne batem in familie si alte grozavii.
eu prefer oameni politicosi, zambitori, dar putin circumspecti in a-si dezvalui intimitatile.