Filmele de sambata seara

Sambata a fost seara de filme.

Am inceput cu Vicky Cristina Barcelona. Pe cat de mult le-a placut baietilor filmul asta, pe atata mi s-a parut mie de penibil. In primul rand m-a scoooos din miiinti obsesia lu' Juan Alfonso Daniel Garcia Julio ala: "speak Engliiiish!" Nu inteleg deloc de ce femeia trebuia sa vorbeasca in engleza in conditiile in care erau numai ei doi, spanioli sadea, si mai ales in conditiile in care o barfeau pe americanca din casa lor. Lucatoni m-a acuzat ca nu inteleg eu parodia, idee la care m-am strepezit toata. Adica eu, EU sa nu inteleg parodia?? Care parodie? Pe vremuri, apreciam ascutimea dialogurilor lui Woody Allen, inteligenta cu care se miscau personajele in situatii casnice absolut banale, facandu-ma sa traiesc povestile lor, sa ma implic, sa sustin si sa acuz; scenariul era intotdeauna fluent si coerent, glumele reusite si simple.

Sambata am vazut un film cu o poveste neverosimila, cu glume proaste si cu o umbra din priceperea lui Allen de a spune povesti despre cupluri.

Cat despre parodie, e maaaare distanta intre acest Vicky Cristina... si Take the money and run, dupa parerea mea una dintre cele mai reusite satire despre societatea americana, despre educatie si reintegrare, despre false modele. Acolo, da, am reusit si eu sa gust umorul lui Allen. Dar nu ma astept sa mai scoata ceva macar decent.

Dupa aceea am vazut Slumdog Millionaire, care are cateva defecte, dar e catchy. Cam siropos, e drept, fooooarte neverosimil, mai ales pentru noi, europeni care isi cauta destinul din asternuturi in asternuturi. E greu de inteles si totusi asa e - indienii au un fel diferit de a vedea iubirea si destinul, ca intr-un dans caruia nu te impotrivesti. Mai demult vorbeam cu Lucatoni despre filosofia asta a indienilor si despre cum eu ii vad mai fericiti, mai impacati tocmai ca urmare a acestor pseudo-limitari. Atunci ne-am certat, el nu intelege iubirea asa. Daca nu suferi, daca nu alegi, daca nu doare, daca nu curge sange, daca nu alergi, daca nu fugi, daca nu speri, daca nu plangi, ce fel de iubire e asta? Ce fel de fericire e asta?

Si totusi, am avut impresia ca el s-a bucurat mai mult de Slumdog..., a intrat mai adanc in povestea pe alocuri cusuta cu ata alba, ca un sari de matase galben pai.

Mie Slumdog mi-a placut pentru snapshoturile din realitatea indiana, pentru imaginile copiilor care cersesc pe strazi, pentru isteria creata de aparitia unui artist de cinema (acesti artisti care sunt un fel de zeitati urbane in India), pentru vecinatatea pur fizica a cladirilor de sticla si otel cu mii de cutii de carton jerpelite. Pentru asta mi-a placut filmul. Pentru povestea de dragoste indiana, pentru povestea de succes, pentru povestile cu gangstareala locala, nu.