Casa copilariei mele a ajuns pe alte maini. Asa am primit anuntul alor mei, care mi-au zis ca bunica-mea si-a vandut casa si s-a mutat la fratele tatei. De cand a murit bunicul, gospodaria a devenit prea mare pentru o femeie singura si batrana. Asa ca bunica a plecat la bloc, la oras, la rude. Casa vacantelor mele, curtea copilariei, “la tara” mea, nimic nu mai e al nostru.
E ca si cum ai lua un arin din padure si l-ai planta pe balcon, intr-un ghiveci smaltuit. Cam asa cred ca se simte bunica-mea intr-un apartament de bloc. Pentru ea conteaza atat de mult legatura cu pamantul, cu “lighioanele” ei, cu cimitirul unde sunt toti ai nostri, cu vecinii care stiu sa treaca sa vada ca esti bine cand te stiu singur si bolnav.
Nu mi-am imaginat niciodata ca n-o sa mai am “tara”, fiindca eu am fost, mai mult decat sora mea, de exemplu, "copilarita" la tara, legata de casa batraneasca din Dobrogea, de pamantul ala arid, de caruciorul cu rulmenti si de leaganele pe care le facea tataie. O fi zodia, pentru ca racii se pare ca se leaga cu lanturi invizibile de fiecare bucatica de pamant unde au trait, de fiecare obiect pe care l-au avut.
Cand l-am pierdut pe bunicul, am crezut ca am pierdut copilaria, pentru ca pentru mine el insemna glumele si jocurile si apropierea de animale si intelegerea din priviri si abandonul total si increderea si dragostea fara cuvinte. De fapt, cred ca ACUM am pierdut copilaria, oricat ar parea de superficial. Da, pentru ca in casa si in curtea de la tara traia inca si bunicul, in lucruri si amintiri mici.
Nu credeam ca o sa vina vremea cand locul ala n-o sa mai fie al nostru. Si imi imaginez ca peste cativa ani o sa vreau sa le arat copiilor mei unde am copilarit eu, unde alergam dupa tot felul de animale, unde stiam rostul fiecarui borcan de dulceata din beci, unde ma rugam de tataie sa imi faca un leagan nou, mai mare, unde furam mancare din bucatarie pentru caini si pisici, oropsitii gospodariei. O sa tragem masina in fata gardului verde si o sa ne uitam printre zabrele? Iar daca oamenii noi o sa darame casa si o sa faca alta mai frumoasa, o sa le explic cum era inainte? Sau o sa le arat poze? Asta se intampla cand casa copilariei se vinde? Sau cum?
E ca si cum ai lua un arin din padure si l-ai planta pe balcon, intr-un ghiveci smaltuit. Cam asa cred ca se simte bunica-mea intr-un apartament de bloc. Pentru ea conteaza atat de mult legatura cu pamantul, cu “lighioanele” ei, cu cimitirul unde sunt toti ai nostri, cu vecinii care stiu sa treaca sa vada ca esti bine cand te stiu singur si bolnav.
Nu mi-am imaginat niciodata ca n-o sa mai am “tara”, fiindca eu am fost, mai mult decat sora mea, de exemplu, "copilarita" la tara, legata de casa batraneasca din Dobrogea, de pamantul ala arid, de caruciorul cu rulmenti si de leaganele pe care le facea tataie. O fi zodia, pentru ca racii se pare ca se leaga cu lanturi invizibile de fiecare bucatica de pamant unde au trait, de fiecare obiect pe care l-au avut.
Cand l-am pierdut pe bunicul, am crezut ca am pierdut copilaria, pentru ca pentru mine el insemna glumele si jocurile si apropierea de animale si intelegerea din priviri si abandonul total si increderea si dragostea fara cuvinte. De fapt, cred ca ACUM am pierdut copilaria, oricat ar parea de superficial. Da, pentru ca in casa si in curtea de la tara traia inca si bunicul, in lucruri si amintiri mici.
Nu credeam ca o sa vina vremea cand locul ala n-o sa mai fie al nostru. Si imi imaginez ca peste cativa ani o sa vreau sa le arat copiilor mei unde am copilarit eu, unde alergam dupa tot felul de animale, unde stiam rostul fiecarui borcan de dulceata din beci, unde ma rugam de tataie sa imi faca un leagan nou, mai mare, unde furam mancare din bucatarie pentru caini si pisici, oropsitii gospodariei. O sa tragem masina in fata gardului verde si o sa ne uitam printre zabrele? Iar daca oamenii noi o sa darame casa si o sa faca alta mai frumoasa, o sa le explic cum era inainte? Sau o sa le arat poze? Asta se intampla cand casa copilariei se vinde? Sau cum?
4 comments:
Eu cred ca asta se intampla.Ramanem cu o plimbare cu masina prin fata casei.
Si de aici cred ca fiecare din noi avem cate o imagine de cum ar trebui sa ne arate casuta de vis.Ramanem in cap cu ceea ce este pentru noi calduros.
Ma bucur ca am apucat sa vad casuta. :)
Mi se pare ca ruperea de copilarie se face de fiecare data brusc prin niste semnale care te lovesc cand nu te astepti .
E ca atunci cand intri in bloc si o gasca de 16-17 ani iti zice respectuos Buna ziua !!! sau cand observi pe strada o fata cunoscuta putin ridata cu parul putin grizonat si cand te uiti mai atent observi ca e un fost prieten sau vecin pe care nu l-ai mai vazut de 10 ani si care e doar cu 3-4 ani mai in varsta decat tine
sau cand iti naste cate o prietena in fiecare luna! asta spuneti-mi mie! si tu cotrobaiesti prin Amsterdam dupa hainute de sugari si nu dupa alte alea, if u know what i mean!
Sau cand iti dai demisia de la primul loc de munca, ala care te-a crescut, si ceri un salariu din care ai putea intretine o familie daca ai avea-o...
Sau cand faci prima intalnire cu colegii de generala...Asta merita un post
Post a Comment