Minunata lume noua

Un' se duce lumea asta cand se duce, asta ma framanta azi. M-am trezit cu o dispozitie filosofica asa, mai ales ca citesc la Alexandru Dragomir si nu-i usor. Ma rog, in afara de sensul vietii, al libertatii si al dialogului, eu ma intreb Pana unde, fratilor?

In Japonia astia isi fac tot soiul de robotei, care mai de care mai uman. Un cercetator d-asta inginer de-al lor a facut un robot dupa chipul si asemanarea lui. Acest demiurg care este a reusit sa-si creeze o copie electronica atat de fidela incat o trimite in locul sau la conferinte si cursuri. Ceea ce nu e totul. Omul vorbea despre sentimentele robotului si despre cum si asta, ma-ntelegi, are problemele lui metafizice.

Haha, aici am ras un pic. Hai, ma nene, chiar asa? Deci vrei sa-mi spui ca robotelul asta se mai si supara, isi mai pune si probleme, are si el nostalgiile lui, se bucura cand vede un copac inflorit, i-e frica de moarte?

Hai ca-i simpatic.

Prietenul Marc ne povestea cum lucreaza el cu oameni cu probleme, oameni care din cauza unor defecte genetice au creierul incomplet format sau mai mic decat ar trebui. Si ne zicea ca oamenii astia sunt total fericiti. Evident, plang daca ii lovesti, daca ii doare, dar in general nu au probleme d-astea metafizice, nu-s nefericiti ca n-au descoperit sensul vietii. El ii descria ca pe niste oameni sensibili, foarte afectuosi si foarte senini.

Si eu zic - sa presupunem ca vine razboiul care bate la usa sau sfarsitul lumii ala din 2012. S-ar putea ca la sfarsit sa ramana pentru a depune marturie si pentru a repopula lumea: un cuplu de roboti d-astia megametafizici, aproape umani; un cuplu de oameni ca mine si ca tine, usor nefericiti; un cuplu de oameni liberi, fericiti, cam saraci cu duhul.

Ce ierarhie imi imaginez in minunata lume noua!!!