Mai e până la Crăciun

Lavinia mi-a cumpărat cadou de Crăciun. Şi aşa de încântată e de propria ispravă, încât aseară primesc sms: "Spune drept! vrei să-ţi dau cadou' de Crăciun mai devreme de Crăciun?".

Eu nu îmi exprimasem niciodată dorinţa să primesc cadoul în avans. Îi răspund: "Drept îţi zic: nu voiesc, dragă! Să lăsăm surpriza să-şi trăiască traiul, să n-o ucidem cu sânge rece."

Ea revine, după vreo două ore de cumpănit cu sms şi telefon unul după altul, deci ea vrea să îmi dea cadou' şi gata, când sunt liberă. Păi până vineri nu pot, dacă vrei vineri. Nu poţi miercuri? Nu pot decât vineri. Bine, fie vineri!

Între timp, mi-am amintit de ceva. Apropo de cadouri de Crăciun pe care le premeditezi cu grijă şi le faci cu atâta entuziasm încât e dubios dacă o dai în bară.

Era fie în '88, fie în '90. În '89 nu era sigur, ca era linişte şi pace de Crăciun. La noi acasă se cumpăraseră portocale. Nu mai ştiu cum funcţiona pe atunci cu portocalele, dacă eram încă în perioada când se dădea un kg pe familie, cert e că le aveam numărate. Cred că aveam vreo 4.

La noi la blocurile de pe str. Avalanşei 14-16 era o femeie de serviciu care făcea curat. Femeia avea doi copii, amândoi mai mici decât mine. Îmi era tare milă de ei, că erau amărâti, dormeau toţi într-o boxă de bloc. Am şutit una din portocalele numărate şi m-am dus să o duc celor doi copii. L-am găsit doar pe ăl mai mic, celălalt era cu maică-sa la muncă. Am decojit portocala, în timp ce ăla mic o privea ca pe un OZN. Era clar că nu mai mâncase aşa ceva în viaţa lui. În sfârşit i-am întins o felie delicioasă şi l-am îndemnat s-o devoreze. A muşcat jumătate şi a început instant să urle ca din gură de şarpe, megaînspăimântat, de nu mai ştiam ce naiba să-i fac să tacă. A apărut şi maică-sa, m-a privit ca pe o criminală, şi pe mine şi pe portocala mea, şi-a luat copilul şi a plecat.