Trebuie sa recunosc ca spiritul meu critic si (din pacate) profund calofil a murit aseara, s-a ascuns sub scaunul mic din primul rand al teatrului, simtindu-se inutil ca o talpa de pantof dezlipita.
Am vazut aseara o piesa care are de toate: are umor, are ritm, e sensibila, profunda si are un sfarsit dement si cinic, cand intrebarile isi schimba polii, vinovatii devin victime, iar muzele calai.
Am ras si m-am incruntat si am trait povestea atat de intens incat la sfarsit o uram, o detetstam atat de profund pe Evelyn de-mi venea sa ma duc s-o pocnesc pe Mihaela Sirbu, care ce vina avea, decat ca fusese prea credibila? Si totusi ceream razbunare, nu-mi placea deloc ca lucrurile raman asa, ca morala e doar filosofica si ca pumnul nu e real.
M-a impresionat Vlad Zamfirescu, timid atunci cand trebuia sa fie timid, nedumerit atunci cand trebuia sa fie nedumerit, indragostit aisjderea, umilit, duplicitar, incoerent, dezamagit, furios. Bun.
Nimic mai departe despre subiect. Pentru ca subiectul e subiectiv si intrebarile esentiale ale acestui joc de-a arta si de-a iubirea gasesc raspuns dupa sufletul fiecaruia. Daca arta exista in forma propusa, daca e moral sa modelezi oamenii in numele iubirii, pana unde ar fi mers Picasso daca ar fi fost artist azi, cand aproape ca s-a spus tot, ce e arta si unde incepe pornografia, ce e un statement si ce e vandalism? Cu intrebarile astea am plecat acasa eu. E subiectivismul meu dupa o piesa atat de subiectiv ironica.
No comments:
Post a Comment