Poveste de Mos Nicolae!

Iulia a scris la un moment dat o poveste. O poveste cadou de Mos Nicolae, pentru jumatatea ei din vremea aia, sa ii spunem M. Un cadou ce s-a vrut special, personal si haios, deloc serios si pe care M l-a gasit in cutia postala in noaptea de Mos Nicolae. Cum cercurile sunt inchise, conturile reglate si acordul lui de a o pune aici, dat... va prezint povestea! :)

Ca sa intelegeti firul epic, e important de mentionat ca prin apartamentul jumatatii, in viata reala, puteai zari din cand in cand, gandaci negri si luciosi traversand sufrageria si ca Iulia si jumatatea nu locuiau impreuna, ba chiar s-au si despartit la scurt timp dupa. Mai trebuie sa stiti ca el a mai primit si un ceas, iar Iulia chiar are un caine, Chico si un tatuaj pe glezna. Luati-va un pic de timp ca e lungutza, ingaduintza pentru ca sunt la prima poveste si oricum e scrisa la misto, rezemati-va, mijitzi ochii, incepem...


Capitolul 1 – in care il cunoastem pe Rori si aflam despre lucrurile care ii plac


Rori isi aminteste ca a inceput prin a avea noua frati (ma rog, si surori), o mama, un tata, un nepot si patru unchi. Poate detalia relatiile de rudenie existente la momentul respectiv, dar cu siguranta distinsul cititor nu este curios. Important era ca acum mai avea doar trei frati (ma rog, un frate si doua surori). Si atat. Aaa… mai aparusera pe la ei prin casa inca vreo 4-5 copilasi dar Rori nu stia exact daca acestia ii erau nepoti, unchi, vecini sau niste arhangheli. La ei in casa, totul se intampla repede. Invatase de mic cand sa riste si cand nu. Cand sa se ascunda si cand sa sfideze. Numeroasele-i rude care disparusera se pare ca nu invatasera suficient de bine. O data la cateva saptamani, casa le era umpluta de Raid. Altdata de Baygon. Din 5 care plecau afara, se mai intorceau 2. Iar uneori, toate intrarile si ferestrele le erau zidite. Rori nu dispera, locuitul printre tevile unei cazi avea si avantaje si dezavantaje.

Aflase de la Dobrica, cel care nu se aventura afara niciodata dar paradoxal povestea in cele mai mici detalii cum e acolo, ca se afla undeva in Giulesti. Cam intuia cine este cel care incerca cu perseveranta sa ii extermine (“extermine” – auzise ca asta e cuvantul folosit de cei de afara). Ii intelegea si motivele. Adica, sincer acuma, nici lui nu i-ar fi placut sa alerge niste fiinte mici, mici, mici incolo si incoace pe la el prin casa si peste lucrurile lui. Lui, lui Rori adica. Cititorul a aflat deci ca Rori este un gandac in floarea varstei, care pentru frumusetea povestii va dovedi in continuare ca poseda inteligenta, spirit practic si emotii.

Rori nu avea de ce sa se planga. Afara iesise de putine ori, mai mult insotit, cu exceptia acelei dati memorabile, despre care distinsul cititor va afla intr-unul din capitolele viitoare. Ii placea umezeala din dreptul ferestrei. La fel cum ii placeau mirosurile de mancare sau cele de sampoane si creme. Cel mai mult ii placea sa se uite la el, la Exterminator… Stia din surse sigure ca barbatul omorase cu mainile goale nu stiu cati frati si vecini. Cu mainile goale am zis, nu cu Raid. Mai stia ca ii arunca intr-un bazin cu apa, sub o cascada de unde nimeni nu scapase niciodata. Cu toate astea nu se putea abtine sa nu il gaseasca simpatic.

Ii placea sa il priveasca. Sa ii vada degetele perfecte de la picioare. Sa il auda spalandu-se, sau sa il urmareasca citind. Cand ramanea singur, Rori alerga si aluneca pe toate revistele alea lucioase. Stia si el sa citeasca, dar oricum era prea intuneric.

Revenind la Exterminator… avea piele fina si de culoare frumoasa. Asta nu ar fi gandit Rori neaparat daca scriitoarea neexperimentata si indragostita nu ar fi vrut ca mentiunea sa apara neaparat in poveste (la fel si cea cu degetele perfecte de mai sus).



Capitolul 2 in care aflam despre obiectul adoratiei a lui Rori si despre noaptea in care multe lucruri se schimba

Ceva se intamplase intr-o zi, ceva ce urma sa ii schimbe viata lui Rori si sa il scoata din plictiseala in care se zgaria. Intai simtise vibratii in pardoseala. Pana si gresia se zguduia. Si nu, nu era petrecere ca Rori invatase sa recunoasca una. Era ceva… ma rog, nici dans! Era o agitatie si o zbantuiala si apoi vibratiile se opreau si se auzea un ras de fata, ras tare (la inceput nici nu i s-a parut asa frumos), apoi iara topaiala, apoi fum de tigara, si iara ras. Straniu… Istoria s-a repetat zile in sir. Exterminatorul lui era un singuratic si asta ii placea lui Rori. Acum dintr-o data si din ce in ce mai des, casa era plina de viata. Nu ca ei nu ar fi trait cu totii pana aunci, adica viata aveau si ei, multumim frumos. Viata adica, cum zici despre cineva ca e “de viata”, intelegeti...

Rori se obisnuise cu galagia si chiar si cu fumul de tigara, Le primea pe toate pentru mirosurile de lotiuni si parfumuri noi din baie (mmmm… migdale si ceva fresh, citrice) si pentru cate o glezna aramie trecand prin fata ferestrei lui. Fie ea si cu scrisul ala pe ea.

Nu isi potolise inca curiozitatea. Adica era fiinta asta, total diferita de Exterminator (apropos, el o striga Ulia) care aparuse in peisaj de nicaieri. O gasise, sau cum? Vesela, chiar obositoare uneori. Alteori plina de lacimi. Nu des, dar o data a plans in hohote de-a facut rauri, rauri, ca atunci cand folosea dusul. Probabil Exterminatorul o ameninta ca o sa o extermine si pe ea. Dupa, radea iar. Dar radea frumos, frumos… radea mult. Alteori canta, prost desigur. Mult mai prost decat Exterminatorul. Alteori tipa. Tipa infundat sau cat putea de tare. La fel a fost si in noaptea aia.

Rori incepuse sa o placa de-a dreptul. Umblau zvonurile printre verii lui, ca nu era asa angelica cum parea si ca la indemnul ei, Exterminatorul ucisese cu mainele goale din nou, cateva rude mai indepartate. O alta poveste spunea insa ca ea, cu lacrimi in ochi l-ar fi implorat pe Exterminator sa nu ii arunce sub cascada ci sa ii elibereze afara. Era deci si miloasa… Si cu alunite frumoase. Ce mai, Rori o placea. Mult.

In noaptea cu pricina… Ulia tipa, tipa tare, urla. Rori s-a speriat. Parca de data asta nu se mai juca. Era intuneric (si nu, gandacii, chiar si tineri fiind, nu vad mai bine noaptea si ei vad tot ca dvs) si Ville Vallo, prietenul lui, era deja in bucatarie. Ar fi vrut sa iasa sa vada de ce tipa, daca a patit ceva, cum poate sa o ajute. Era o grozavie si isi dadea seama ca daca fata este in pericol, el este in ceva si mai periculos decat pericolul, dar se hotari sa iasa asa singur. Mergea in liniste, cu pasi mici, spre iesirea din baie. Ocolea stropi imensi de apa. Probabil Ulia facuse dus mai devreme, ca de plans nu o auzise plangand. Si altcineva nu putea sa impastie atata apa peste tot. Exact cand se folosea de o revista sa traverseze incaparea (se folosea, adica se urcase pe ea si parcurgea randurile, pasind peste cuvinte), simti lumina. Ulia intra razand si chicotind. Pai deci nu mai tipa? Nu mai era in pericol? Si acuma? Cum o mai salveaza? Nu trecura 2 secunde si dorinta ii deveni realitate. Ulia incepu sa urle cat putea de tare, alertandu-l pe Exterminator si privindu-l scarbita. Ma rog poate si Rori exagerase cand, gandindu-se ce sa faca si deci negandind deloc ce face in momentul respectiv, a inceput sa ii alerge pe laba piciorului, sa urce spre glezna, tintind spre coapse, care foarte ciudat, miroseau a Exterminator.

Atat a fost. Exterminatorul nu a venit (Rori se gandeste si acum ca daca era el Exterminator si-ar fi salvat iubita din lupta cu… cuu… cu o bacterie ceva, nu stiu, ceva care sa pastreze proportiile.

Ulia s-a mai intors, dar din ce in ce mai rar si Rori purta in suflet nu numai dorul dar si tristetea ca Ulia nu mai calca in casa Exterminatorului decat rar si atunci in locuri unde a privit de 7-8 ori pe jos inainte. Din cauza lui.


Capitolul 3 si ultimul in care aflam despre planul misterios al lui Rori si cum il duce la bun sfarsit

Intr-o noapte cand Ulia statea cu fundul pe cascada (vezi, ce curajoasa era ea), Rori se apropie de degetul ei mic de la piciorul drept. Nu pe furis, nici derapand. Simplu si direct. Se opri in fata ei (continua sa stea cu fundul pe cascada, stimatul cititor trebuie sa incerce sa isi inchipuie cat de frumoasa e langa cascada). Ulia se apleca si il privi. Rori incepu atunci sa ii vorbeasca. Despre drumul lung si greu pe care familia lui il facuse cu toata agoniseala in spate din Colentina si pana aici, despre Ville Vallo care zicea ca Ulia are pulpele groase (desi el nu credea asta), despre bucatile de paine uscata pe care le are stranse, despre noaptea aia in legatura cu care isi cere scuze si mai ales despre vinovatia lui ca rasul Uliei nu se mai aude asa des. Si de fapt, parca nici Exterminatorul nu mai e asa vesel. Si totul din cauza lui. Dar daca ea tipa?!

Ulia a zis ca asa cum pe el il cheama Rori si pe Exterminator il cheama M si ca vezi Doamne, asa ar fi politicos sa ii zic, M. I-a mai zis ca ii e simpatic dar ca pe viitor prefera sa nu o atinga (o boala din copilarie care o transforma in copac fara frunze, cand o ating gandacii, ce trist trebuie sa fie…). Rori i-a promis ca nici el si nici nimeni din clanul lui nu o va atinge nicioadata pentru ca probabil copacii fara frunze nu rad asa frumos. Plus ca nu ar vrea sa o mai supere inca o data. Si daca ar deveni copac sigur s-ar supara rau. Ulia a mai zis ca are un amic catel, Chico, cu care Rori s-ar intelege de minune, dar din pacate nu vede nici o posibilitate sa le faca cunostinta prea curand.

Rori i-a soptit atunci planul lui secret. Cum ca ea trebuie sa scrie pt Exter…, pardon M, o scrisorica pe care o dicteaza el, care va rezolva tot. Nu lunga. Si Ulia se va asigura ca o pune la posta astfel incat sa ajunga in cutie pe 6 decmbrie, de Mos Nicolae (Dobrica il invatase tot despre sarbarorile relligioase, lui Rori ii placea Mos Nicolae in mod desebit pentru ca putea sa verifice si el indeaproape cadorile lasate in ghetute). Asa, dupa ce ajunge scrisoarea, pe 6 dimineata, Rori o sa coboare dupa ea, o sa o tarasca in sus pe scari si o sa o lase in pantofii lui M, drept cadou… Ulia i-a explicat ca e periculos si ca o sa ii lase ea lui M in ghete un ceas, ceva legat de venirea Monei, Rori nu a inteles exact, dar ca scrie scrisoarea, numai daca promite ca nu o ia din cutie si il lasa pe M sa o gaseasca.

In cele ce uremeaza cititorul poate sa si-l imagineze pe Rori rezemat de o teava, privind in gol si dictand grav:


“Stimate Domnule M,

Rori, adica eu ca eu vorbesc, Ulia doar scrie, vrea sa isi ceara scuze pentru neajunsurile provocate gospodariei dumitale, sa iti transmita ca ii place cand lasi frimituri de branza in bucatarie (si noi si soareci avem gusturi commune, am citit undeva ca simtim nevoia de branza din cauza lipsei luminii, ma rog putem incepe o discutie separata…). Imi place deasemenea de Ulia si as vrea sa iti transmit sa nu o mai faci sa planga pt ca pe langa faptul ca Ville Vallo zice ca e urata cand plange, e si prea multa apa la care nu putem sa facem fata.

Ultimul lucru… Ulia este cea mai incantatoare fiinta pe care am avut onoarea sa o cunosc (si vin dintr-o familie numeroasa si cu multi prieteni), de-a dreptul dezarmanta. Asa ca doar pentru ca am vazut-o goala de cateva ori (bine, mai e si data aia cand am alergat la ea pe brat, dar voi dormeati), nu inseamna ca nu va mai iubeste. Nici pentru ea si nici pentru mine nu a insemnat nimic. Aveti cuvantul meu.

Cu puternica consideratie, La multi ani de Sf Nicolae!

Onoarea si marinimia mea ma impiedica sa o contrazic pe adorabila Ulia asa ca cel mai probabil ati gasit aceasta scrisoare in cutia postala, desi trebuie sa recunoasteti ca in pantofi ar fi fost mai de efect. Sper totusi ca ati gasit un ceas.

Va imbratisez,

Rori”.