Despre eroi (si despre morminte)

Pana acum n-am trait panica trecutului care se decoloreaza pe bucati. Pana am pierdut si ultima legatura cu copilaria adevarata. Caldura copilariei s-a estompat odata cu pierderea bunicului patern, apoi a casei in care am crescut animale, iar la sfarsitul saptamanii care a trecut cu pierderea bunicii paterne.

Eu nu stiu ce e aia familie perfecta. O fi o chestie mare si tare. O fi ceva ce se gaseste la un milion de incercari. O fi o alchimie complicata si poate ca, de fapt, nu exista deloc-deloc. Eu insa am cunoscut familia perfecta, pentru mintea mea - era formata din bunicii mei, iar azi nu mai e. Cu toate astea, le-am dat intalnire cu alte ocazii. :)

Pentru ca bunicii mei au fost cei mai veseli si mai senini oameni ai copilariei mele, ei sunt eroii mei. Plus ca bunicii mei au avut, amandoi, cei mai albastri ochi din lume si catre mine niciodata incruntati.

Si parca nici cuvintele nu-s chestii asa perfecte cand ai nevoie sa fie.