"exist, inca mai exist"

Povestile de amor sau ura se reincarneaza si ele, ca tot omul. Mi s-a parut ca am auzit povestea asta recent, dar cu alte personaje.

Asadar, Eugen Ionescu, mai celebru sub numele de Eugene Ionesco, avea un prieten si tovaras de discutii, pe numele lui tot la fel de adaptat Arthur Adamov. (Care va' zica pe armean il chema de fapt Adamian, inchidem paranteza). Erau prieteni la catarama, din aceia care si-au construit glumele, gesturile, povestile lor, lumea lor tainica si suficienta, din aia care se surprind fericiti ca s-au cunoscut, din aia care parca sunt una si aceeasi persoana chiar si in scris.

Eh, sa merem mai departe cu povestea. Arthur asta si-a luat o nevasta, pe una Jacqueline. Faza e ca Jacqueline era cam comunista, ma rog, ce zic eu, era comunista convinsa, s-a si inrolat cu carnet de membru si toate cele.

Bun. Adamian, ca tot bunul crestin, a fost langa ea si la bine si la rau, respectiv a devenit si el filo-comunist, treaba care l-a infuriat atat de tare pe Ionescu incat s-au despartit. Atat de mare era simbioza intre ei, incat o asemenea divergenta de opinii politice nu i-a amuzat, nu i-a indemnat la interminabile discutii sfarsite patetic langa 15 sticle goale de vin sec. Nu! Oamenii si-au zis un adio prietenesc si s-au ignorat intru vecie.

Povestea se termina tragic si otravitor: o supradoza de sedative si viata lui Adamian s-a sfarsit in 1970.

Moartea lui Adamov l-a debusolat foarte tare pe fostul sau mare prieten. Atat de tare incat acesta i-a daruit un omagiu tardiv intr-una din piesele lui, exprimandu-si astfel sentimentele inabusite de neputinta. Tristetea lui Ionescu venea din faptul ca nu apucase niciodata sa mai stea de vorba, sa mai simta, sa mai plece urechea si fruntea in fata unui om pe care il iubise prea tare si il parasise prea usor.

Se pare ca Ionescu a trait in continuare cu vinovatia unei iubiri aruncate la cos, cu disperarea pe care o poate simti un om al carui fost cel mai bun prieten se sinucide, inainte de a apuca o ultima confesiune, un ultim sarut al ispasirii.

Personajul prin care se pare ca l-a omagiat Ionescu pe fostul sau prieten moare in "Jocul de-a macelul" strigand Prieteni! Prieteni!

Imaginatia deschide mii de ferestre catre cat poate fi de cutremuratoare o asemenea experienta.