Amarcord

Fellini ma lasa mereu cu un gust de sare, cu o teribila pofta de a imi pune o esarfa galbena pe cap, o palarie visinie pe deasupra, ochelari de soare cu rame albe, mmmmm, si cu o grozava pofta de dansat pe malul marii.

Fellini e ca un vis din ala ciudat in care se petrec lucruri imposibile si totusi plauzibile.

Amarcord e un film de vazut numai cu draperiile trase, iar scena care mi-a ramas in cap este cea in care matroana orasului isi scoate fetele noi la plimbare pe strada mare, in trasura, si tot orasul, cu mic cu mare, se aduna sa le vada pe fete.

Si mai e frumos cand incepe sa ninga si ninge si ninge pana nu se mai vede nimic, om cu om, casa de casa, orasul e un labirint prin zapada si oamenii pe care ii cauti trec pe langa tine, e un zid de 2 metri de zapada intre voi si de ce nu? nu e si in viata asa, nu trecem in fiecare zi pe langa sute de oameni care ne-ar putea face sa ramanem locului?

De fapt, Amarcord ii va spune fiecaruia dintre voi altceva, ceea ce isi va dori sa auda, sa inteleaga.

Toata lumea cauta iubirea in filmul asta, o cauta, o vand, o cumpara, o cersesc, o smulg, se imbolnavesc si mor fara ea. Gradisca plange dupa ea - desi Gradisca e cea mai dorita si mandra femeie a orasului.

Si vreau sa-l vedeti pe Teo, cand se urca in copac si nu mai vrea sa coboare. Pentru ca si Teo tanjeste dupa iubire, abandonat cum e intr-un ospiciu, iar eu pe Teo l-am iubit cel mai mult in filmul asta, m-am indragostit de el ca o nebuna de un nebun, da, lui Teo i-am dat iubirea mea, fara calcule, a fost un impuls de moment, am fost testa sopra le orecchie per lui.